Te-ai surprins vreodată spunând „da” când în interior simțeai un „nu”? Sau comportându-te într-un anumit fel pentru a fi acceptat, apreciat sau pentru a evita dezamăgirea celorlalți?

Poate că uneori te simți autentic, viu, spontan — iar alteori ai senzația că funcționezi „pe pilot automat”, purtând o versiune a ta care pare potrivită pentru ceilalți, dar străină de ceea ce simți cu adevărat.

În limbajul psihanalitic al lui Donald Winnicott, aceste experiențe pot fi înțelese prin ideea de sine adevărat (true self) și sine fals (false self).

Nu este vorba despre două persoane diferite din noi și nici despre „bun” versus „rău”. Este, mai degrabă, vorba despre felul în care învățăm să existăm în relație cu ceilalți.

Ce este sinele adevărat?

Sinele adevărat reprezintă partea spontană, vie și autentică din noi. Este locul din care apar dorințele reale, impulsurile naturale, creativitatea, vitalitatea și sentimentul profund că „asta sunt eu”. Sinele adevărat nu este mereu „frumos” sau convenabil. Uneori este blând și generos, alteori poate fi egoist, furios, invidios, vulnerabil, curios sau aventuros. Însă are ceva esențial: este sincer.

El nu apare pentru a impresiona sau pentru a fi validat, ci exprimă ceva autentic din lumea noastră interioară.

Sinele adevărat spune:

• „Nu mă simt bine cu asta.”
• „Am nevoie de timp.”
• „Îmi doresc altceva.”
• „Asta mă rănește.”
• „Asta mă bucură.”

Atunci când trăim mai aproape de sinele adevărat, ne simțim mai vii, mai conectați și mai „acasă” în propria viață.

Ce este sinele fals?

Sinele fals nu este o minciună și nici o dovadă că ceva este „greșit” în noi. Din contră — el apare inițial ca o strategie de adaptare. În copilărie, dacă mediul nu răspunde suficient de bine nevoilor emoționale sau spontaneității copilului, acesta poate începe să se adapteze excesiv pentru a păstra legătura cu și iubirea celor importanți.

Uneori mesajele sunt subtile: „Nu fi prea sensibil.”, „Nu plânge.”, „Fii cuminte.”, „Nu supăra pe nimeni.”, „Nu cere prea mult”. Treptat, copilul poate învăța că este mai sigur să fie ceea ce ceilalți au nevoie decât ceea ce simte cu adevărat. Astfel se formează sinele fals — partea din noi care încearcă să fie acceptabilă, politicoasă, adaptată, competentă sau „ușor de iubit”.

Sinele fals:

• spune „da” când ar vrea să spună „nu”
• evită conflictul chiar cu prețul propriei suferințe
• joacă roluri pentru a fi acceptat
• se adaptează excesiv
• caută validare
• se teme profund de respingere

Uneori pare foarte funcțional. Oamenii ne pot descrie ca fiind „amabili”, „puternici”, „responsabili” sau „mereu ok”. Și totuși, în interior, putem simți gol, oboseală, iritare sau senzația că nu suntem cu adevărat văzuți.

Cum se vede diferența în relații?

Sinele adevărat caută relații reale, chiar dacă imperfecte. Poate pune limite, poate tolera dezacordul și își permite să fie vulnerabil. El spune: „Țin la tine, dar asta nu îmi face bine”, „Nu sunt de acord.”, „Mi-e teamă, dar vreau să fiu sincer.”

Sinele fals, în schimb, încearcă să păstreze armonia cu orice preț. Astfel, evita conversațiile dificile, încerca să mulțumească pe toată lumea, se teme să dezamăgească, rămâne în relații nesatisfăcătoare, confunda iubirea cu adaptarea.

Paradoxal, atunci când purtăm prea mult timp această „mască”, putem ajunge să ne simțim singuri chiar și în relații apropiate. Nu pentru că ceilalți nu sunt acolo, ci pentru că nu sunt în contact cu cine suntem noi cu adevărat.

 

Cum ne ajută psihoterapia psihanalitică să descoperim sinele adevărat?

Unul dintre cele mai profunde procese din psihoterapia psihanalitică este tocmai această întâlnire graduală cu sinele autentic. Nu este un proces rapid și nici unul liniar. Uneori începe cu întrebări aparent simple:

„Ce simt eu, de fapt?”
„Ce îmi doresc cu adevărat?”
„Cum am ajuns in situația asta?”

În relația terapeutică, persoana începe treptat să experimenteze ceva ce poate nu a avut suficient în trecut: un spațiu în care nu trebuie să performeze, să fie „cuminte”, puternică sau perfectă pentru a fi acceptată. Cu timpul, apar lucruri (amintiri, trăiri) care înainte păreau greu de pus in cuvinte: furie, rușine, vinovăție, tristețe, limite, dorințe, vulnerabilitate.

Și poate unul dintre cele mai importante lucruri care se schimbă este acesta: începem să ne întrebăm mai puțin „Ce trebuie să fiu pentru ceilalți?” și mai mult „Cine sunt eu, de fapt?”

Descoperirea treptată a sinelui adevărat nu înseamnă să devenim complet spontani sau să nu ne mai adaptăm niciodată. Cu toții avem nevoie de diplomație și ajustare în relații. Diferența este că adaptarea nu mai vine din frică, ci din alegere.

Poate că maturizarea emoțională nu înseamnă să renunțăm complet la măști, ci să nu uităm cine suntem sub ele.