Empatia este unul dintre cele mai apreciate concepte din psihoterapie. Mulți oameni caută un terapeut tocmai pentru că își doresc să fie înțeleși, ascultați și acceptați. Dar există situații în care ceea ce pare empatie poate deveni, fără intenție, o formă subtilă de evitare.

La prima vedere, empatia pare simplă: să înțelegi și să te conectezi la experiența celuilalt. Însă experiența umană este rareori simplă. Nu suntem alcătuiți dintr-un singur set de emoții și motivații. În fiecare dintre noi coexistă sentimente contradictorii, dorințe opuse, părți vulnerabile și părți defensive, aspecte conștiente și procese care rămân în afara conștientizării.

De aceea apare o întrebare importantă: cu ce parte a pacientului empatizează terapeutul?

În multe situații, atât în terapie, cât și în relațiile obișnuite, este mai ușor să ne conectăm la suferință. Putem înțelege tristețea, frica, sentimentul de abandon, nevoia de sprijin sau de validare. Aceste emoții trezesc compasiune și dorința de a ajuta.

Dar omul nu este doar vulnerabilitate.

Alături de durere pot exista furie, invidie, resentiment, rivalitate, dorință de răzbunare sau impulsuri agresive. Aceste trăiri fac parte din experiența umană la fel de mult ca nevoia de iubire și apartenență. Cu toate acestea, ele sunt adesea mai greu de privit și de recunoscut.

Atunci când terapeutul se conectează doar la partea rănită a pacientului și evită contactul cu emoțiile mai incomode, apare riscul unei pseudo-empatii. Pacientul se simte înțeles, dar numai parțial. O parte a sa este acceptată, în timp ce alte părți rămân în umbră. Mesajul implicit poate deveni: „este în regulă să fii trist, speriat sau vulnerabil, dar nu este în regulă să fii furios, invidios sau agresiv”.

În timp, aceste aspecte neacceptate tind să fie negate, minimizate sau ascunse atât față de terapeut, cât și față de sine. Astfel, terapia poate începe să susțină fără să vrea o imagine idealizată a persoanei, în loc să faciliteze o cunoaștere autentică de sine.

Din perspectivă psihanalitică, ceea ce nu poate fi recunoscut nu poate fi explorat și nici transformat. Emoțiile respinse nu dispar. Ele continuă să influențeze relațiile, alegerile și modul în care ne raportăm la noi înșine, doar că o fac din afara conștientizării.

Empatia autentică presupune ceva mai dificil decât simpla alinare. Ea presupune capacitatea de a rămâne prezent în fața întregii experiențe a pacientului. Înseamnă să poți înțelege atât copilul interior rănit, cât și furia lui. Atât nevoia de apropiere, cât și impulsul de a respinge. Atât dorința de a fi iubit, cât și invidia față de cei care par să primească ceea ce el nu a avut.

Această formă de empatie nu judecă și nu moralizează. Ea creează un spațiu în care toate aspectele sinelui pot fi aduse în lumină și înțelese.

Paradoxal, adevărata acceptare nu apare atunci când sunt validate doar părțile „frumoase” sau vulnerabile ale personalității. Ea apare atunci când persoana descoperă că poate privi și aspectele mai dificile ale lumii sale interioare fără să fie respinsă.

Abia atunci devine posibilă schimbarea.

Pentru că ceea ce este recunoscut poate fi înțeles. Iar ceea ce este înțeles poate fi transformat.